Orbul si felinarul sau predicile fara fond

Va propun in randurile urmatoare sa incercam sa deslusim impreuna solutia optima in situatiile in care nu mai stim in sfaturile cui sa ne incredem cel mai mult.

A fost odata un calugar zen orb, care isi sfarsea zilele intr-o ciocoaba amarata de la periferia orasului Edo. In seara de Anul Nou, s-a dus in vizita la un prieten din tinerete. Dupa o masa acceptabila, udata cu sake, si o seara placuta, orbul se pregatea sa se intoarca acasa.
Prietenul l-a oprit in usa.
- Ia acest felinar de bambus, in care arde o lumanare, i-a spus el. Noaptea este foarte intunecoasa.
Orbul a dat din umeri putin agasat.
- N-am nevoie de felinar, a raspuns el.
- Tu, nu. Dar trecatorii ar putea sa dea peste tine pe drum, daca nu te vad.
Orbul a luat felinarul si a plecat. Cum a dat coltul strazii, un trecator s-a ciocnit urat de el. Orbul s-a maniat.
- Badaranule, neindemanaticule, uita-te pe unde mergi! Nu vezi felinarul meu?
- Felinarul tau s-a stins, frate, a raspuns trecatorul.

Aceasta povestioara malitioasa ne invata ca un calugar zen care predica intelegerea si virtutea, dar nu le pune in practica, este util pe Cale asemenea unei lumanari stinse.

Plecand de la aceasta povestire, nu gasim oare si in viata reala, printre cei din jurul nostru, astfel de oameni care predica lucruri pe care ei insisi nu le pun niciodata in aplicare? Si nu sunt ei oare, de cele mai multe ori, cei care ne dau cele mai multe sfaturi?

Mi s-a intamplat recent, povestind unui prieten, sa mi se dea un sfat pe care nu-l cerusem si de care nu aveam nevoie pentru ca, in mintea mea, lucrurile erau clare, iar decizia pe care o luasem se baza pe niste argumente care fusesera bine cantarite in prealabil. M-am trezit asadar, deodata, in valul unei avalanse de „Nu face asta pentru ca...”, „Asculta-ma pe bine ca stiu eu ce spun...”, „Daca faci asta, o sa se intample urmatorul lucru...” si tot asa.
Mi-am privit prietenul cu neincredere. As fi vrut sa-mi dea ragazul sa imi exprim punctul de vedere si sa ii spun de ce luasem acea hotarare, insa argumentele sale nu mai conteneau. Simteam ca orice justificare din partea mea nu-si avea rostul pentru ca s-ar fi lovit de un perete care nu accepta nicio modificare a perspectivei. Sa-i fi spus ca lucrurile nu stateau asa cum isi imagina el? Ca decizia mea nu ar fi condus la ceea ce el era convins ca se va intampla? Ii spuneam ca ar trebui sa aiba incredere in faptul ca ma cunosc suficient de bine incat sa stiu ca hotararea mea este demna si imi va permite sa dorm linistita noaptea.

La scurt timp, prietenul respectiv s-a regasit intr-o situatie similara si a luat exact decizia pe care, din punctul sau de vedere, eu nu ar fi trebuit sa o iau niciodata. Actionase exact pe dos decat ma sfatuise pe mine si am vazut atunci in el exact tipul de om descris mai sus si ilustrat prin povestioara calugarului zen.

La ce bun un astfel de om care ne da povete in care nici el nu crede? Astfel de intamplari imi reconfirma ca suntem adesea cei mai buni sfetnici ai nostri, ca ar trebui sa ne incredem in instinct si ca, atata vreme cat deciziile noastre tin cont de libertatea si bunastarea altor oameni, ar trebui sa ne urmam gandurile.