Gandurile unei femei mature: Suflet de mama

Dialogul de mai sus nu este imaginar, ci a avut loc intre o Mama si fiica ei. Nu am scris intamplator Mama cu M mare, fiindca, daca ar fi sa se aleaga dintre toate mamele pentru a merge pe Arca lui Noe, ea ar fi aceea. Ar refuza, modesta si gingasa cum e, dar nu cred ca ar exista cineva pe lumea asta mare care sa-i conteste locul la supravietuire. 

In fiecare zi dau peste o multime de exemple care ma fac sa inteleg ca maturizarea inseamna sa nu mai poti nega raul. Raul sub forma de narcisism, de egoism, de nepasare, de nesimtire. Incep din ce in ce mai putin sa ma minunez de orori de care aud sau pe care le vad, nu mai astept sa-mi ofere nimeni scaunul in tramvai, sa nu ma impinga sa-si faca ei loc, sa nu se uite urat cand copiii mei rad sau plang cam tare. Nu ma mai uimesc abisurile neputintei, nu mai imi fac cruce in fata crimei despre care citesc in carti sau ziare. Stau tot timpul in pozitie de lupta. Ma astept ca oricand, de oriunde, sa fiu atacata.

Si apoi am intalnit-o pe ea. Pe Mama. Persoana care isi extrage bucuria din relatia simbiotica cu fata ei. Acelasi chip, in marimi diferite. Doua inimi, dar batand in acelasi ritm. Cea mare mutand muntii din loc, cea mica zburand sub forma de mers. Cea mare – amazoanca, cea mica – balerina.

De multe ori m-am intrebat de unde isi ia puterea. Cum poate sa fie mereu optimista, buna, autocritica in sensul bun, frumoasa? Si am inteles ca este vorba de fetita ei. 

Si a trebuit sa-mi mai schimb o data convingerile si sa o iau zambind de la capat in jocul cu viata. Multumesc!