De ce dragostea nu este un sentiment

La inceput dragostea a fost un simplu zvon. Apoi mi-a devenit sangele din vene si aerul din plamani. Dragostea a devenit apoi un drog. Si pe urma o dependenta. Pentru ca, in final, sa devina durere.

Mi-am dat masca jos si dragostea a fost singura care a contat. Am stiut, fara urma de indoiala, ca ceea ce simteam fata de mine insami si fata de toti cei din jurul meu este dragoste. Am stiut exact asa cum stie un copil ca poate sa mearga. Am vrut ca dragostea sa revina in viata mea odata pentru totdeauna. Am stiut ca acesta este raspunsul.

Mai era doar o problema. Desi o doream ca pe nimic altceva inainte, nu stiam inca ce este. Asa ca scopul meu principal in viata devenise sa obtin ceva ce nu puteam defini.

Asa ca am elaborat cateva teorii. O vreme, mi-am spus ca dragostea este o actiune. Ca ceva ce ne facem unul altuia, cum ar fi sarutatul sau tinutul de mana. Apoi m-am gandit ca dragostea este o alegere. Este ceva ce decidem sa facem chiar si in momentele grele. 

Dar nimic nu parea sa se potriveasca. Caci si actiunea, si alegerea explicau dragostea ca pe un lucru pe care-l facem si care, daca nu-l mai facem, dispare. Dar, chiar daca eu ma purtam la fel, nu reuseam sa reproduc acea senzatie de conexiune binecuvantata. Asa, incetul cu incetul, mi-am dezvoltat o obsesie.

M-am apucat de citit carti de psihologie, despre relatii, de stiinta. Am cautat pe Google raspunsul. Dar nu l-am gasit. M-am intors spre filosofie, dar nici ea nu mi-a fost de niciun folos. Din cand in cand, ma impiedicam de spiritualitate, de religie, dar le-am ignorat. Eu, atat de stapana pe IQ-ul meu, pe abilitatea de a lua note mari, de a gandi rational. Credeam ca toata chestia aia cu „uita-te in sufletul tau” este pentru necititorii de cari. Credeam ca raspunsul imi va veni sub forma de numere si fapte concrete, pentru ca numai asa stiam sa primesc raspunsurile.

Revelatia mi-a venit insa intr-o forma cat se poate de ciudata. Intr-o dupa-amiaza cu soare, stateam pe plaja cand un necunoscut s-a asezat langa mine. Initial, nu parea a fi genul de om care produce epifanii. Era murdar si mirosea a alcool si tigari proaste. Dadea aiurea din maini, tipa, plangea si radea in acelasi timp. S-a linistit intr-un final, s-a asezat langa mine si am privit amandoi orizontul. 

Dupa minute in sir, s-a ridicat, si-a sters lacrimile si m-a intrebat cum poate sa-mi multumeasca.

„Ce e dragostea?”, l-am intrebat eu.

„Dragostea este cel mai important lucru”, mi-a raspuns el indepartandu-se.