Universul prenatal si puterea vietii intrauterine (partea a doua)

Copilul care se dezvolta in uter ramane imaginar, devenind real doar prin nastere. Intre copilul imaginat in timpul sarcinii si copilul real, in carne si oase, din momentul nasterii, dorinta inconstienta de copil este prinsa in capcana de realizarea sa somatica.

Copilul imaginat – un copil … si totusi nu doar unul

Serge Lebovici, un psihanalist preocupat de evolutia relatiei mama – copil,  vorbeste despre copilul pe care mama il are “in cap” inca din copilarie, de cand dorea sa fie ca mama ei, pe fondul problematicii complexului Oedip – copilul pe care a dorit sa-l dea tatalui sau copilul care a fost ea candva.

Cu alte cuvinte,  acest copil nu este doar copilul pe care ea il va purta in brate, ci este si copilul pe care, imaginar, ea l-a purtat deja in ea inainte ca el sa se fi nascut – copilul din timpul sarcinii, cel pe care mama si-l imagineaza, il vede la ecograf, caruia ii da deja un prenume si caruia déjà i-a proiectat un viitor.

Desi real, acest copil este insa mai curand imaginar, fantasmatic :

    * consecintele ecografiei sunt fundamentale pentru mama care isi vede copilul, cunoaste chiar si sexul si poate, deci, sa ii dea un prenume.
    * numele poate fi ales prin raportarea la un personaj din istoria familiala, respectat sau detestat, un personaj care s-a sinucis, care este mort sau care a fost iubit in secret…
    * alegerea prenumelui este dictata de legile culturale obisnuite, alegerea ramane foarte importanta (bunicii din partea mamei/tatalui, etc.) si contine elemente esentiale ale destinului altor persoane semnificative din famile, din generatii anterioare
    * cunoasterea dinainte a sexului copilului poate sa amplifice temerile mamei in timpul sarcinii: poate sa ii fie teama, dupa caz, ca bebelusul va mosteni o boala de familie
    * cuvintele medicului ginecolog sunt in egala masura fundamentale, fie pentru a o ingrijora, fie pentru a o linisti pe mamica; primele ecografii sunt si primele fotografii ale copilului, in albumul de familie.

Lebovici descrie “copilul imaginat” sub patru forme care il diferentiaza de copilul real pe care il tine mama in brate si care, adesea,  o deceptioneaza:

    * copilul imaginar
    * copilul fantasmatic
    * copilul mitic
    * copilul narcisic

Copilul imaginar este rezultatul dorintei de sarcina, al dorintelor preconstiente: alegerea sexului – confirmat sau nu ecografic, alegerea numelui etc. - constituie modalitati de a anticipa viitorul copilului.

Copilul fantasmatic este cel al conflictelor interioare refulate ale parintilor, de pe vremea cand ei erau mici. In special pentru mama, el este obiectul dorintei de maternitate si de copil, este copilul pe care si l-a dorit, ca orice fetita, atunci cand  ea era mica si rivaliza cu mama sa, incercand sa atraga atentia tatalui sau (perioada renumitului Complex Oedip)

Copilul mitic este acel copil incarcat cu toate referintele culturale pe care le primeste de la mama sa, prin ingrijirile pe care ea le acorda copilului.

Copilul narcisic este copilul incarcat cu scenariile narcisice ale parintilor.

De multe ori, aceste scenarii, neconstientizate si neasumate,  pot sa duca la respingerea initiala a nou-nascutului.

In toata aceasta calatorie a fatului dinspre Totalitate spre Realitate, un rol deosebit de important ii revine tatalui, care se confrunta si el cu problemele aferente noului statut: ”femeia devine mama printr-un proces biologic, in timp ce barbatul devine tata prin intermediul unui sistem simbolic impus de societate”.

Ca si partenera sa de viata, viitorul tata poate experimenta asa numita “depresie paterna”, care poate sa apara concomitent sau nu cu depresia viitoarei mame, datorita faptului ca paternitatea produce o transformari care si la barbati tin de identificare si de identitate, bulversari pulsionale si, in unele situatiii, chiar reactivari ale conflictelor interioare legate de viitorul rol.

De cele mai multe ori, viitorul tata prefera sa nu vorbeasca despre trairile sale. Rolul tatalui este semnificativ redus mai mult la acela de sustinator pe parcursul exercitiilor Lamaze, uitandu-se sau ignorandu-se aspectele intrapsihice cu care si acesta se confrunta.

Barbatul, ca si femeia, poate avea propriile motive de a avea un copil:

    * perpetuarea numelui tatalui sau si a traditiei paterne
    * perpetuarea speciei
    * pentru a face placere sotiei
    * pentru a face placere familiei sale

Mult mai tarziu, barbatul va investi copilul ca atare, va deveni cu adevarat tata si va fi recunoscut de catre copilul sau ca avand acest rol.

Dincolo de toate aceste aspecte cu care se confrunta marea majoritate a viitorilor parinti - dar pe care nu le recunosc cu usurinta si carora doresc sau nu se la faca fata - sarcina ar trebui sa fie o ocazie de a celebrare, de schimbare, de introspectie si de evolutie psiho-spirituala pentru majoritatea femeilor si partenerii lor.

Acordand atentie aspectelor anterior mentionate, trecerea de la teama  la siguranta, de la neliniste la certitudine, se va face mult mai lin.

Mona Georgescu, psiholog
www.minunemica.ro
- pentru a reflecta, pentru a intelege, pentru a iubi -

Te invit sa citesti si:
Universul prenatal si puterea vietii intrauterine - prima parte