Cat de singure sunteti de Sfantul Valentin?

Poate fantazam ca dragostea este leacul pentru singuratate si ne imaginam ca, intr-o zi, nu ne vom mai simti singure. Realitatea este insa ca dragostea si singuratatea merg mana in mana. Cand ne deschidem inimile sa simtim dragoste, ni le deschidem si pentru singuratate.
Singuratate nu inseamna ca facem ceva gresit sau ca este ceva in neregula cu noi. Singuratatea nu este o boala contagioasa de care putem scapa nestand niciodata singure sau trangand intr-un mod maniacal de o relatie sau alta. Singuratatea nu este un pacat. Singuratatea nu inseamna ca suntem nerecunoscatoare.
Singuratatea nu le este rezervata celor fara partener, deprimatelor sau introvertitilor. Ea este o parte a experientei umane.
Exista singuratatea tinerii unui secret de care ne este teama sa-l impartasim, singuratatea bolii si singuratatea faptului ca nu suntem intelese. Exista si singuratatea de a avea un chip, un corp si o minte care arata si functioneaza diferit de ale celor din jur. Sau singuratatea care te face sa te uiti la familia ta si sa te intrebi „Cine sunt oamenii astia? Am fost schimbata la nastere?”.
Sau cea a lipsei de conexiune cu sotul, cand esti ignorata de partener sau ignorata de iubitul tau. Sau singuratatea de a fi singura responsabila pentru finantele familiei sau, din contra, dependenta de sotul tau.
Sa amintim si de singuratatea senzatiei de intemnitare din cauza asteptarilor celor din jur. Si chiar de cea a nevoii permanente de a-i spune copilului de 3 ani sa-si manance morcovii.
Exista singuratatea nenorocirilor care ni se intampla si a a nedumeririi privind intoarcerea intregului univers impotriva noastra. Sau cand vii acasa si nu gasesti pe nimeni. Cand esti rupta de propriile ganduri, sentimente.
Sa ne deschidem deci inimile de acest Sfant Valentin si sa constientizam ca viata este o pendulare continua intre singuratate si dragoste. Suntem capabile de dragoste pentru ca ne stim intim cu singuratatea si cunoastem singuratatea, pentru ca suntem capabile de dragoste.