Gandurile unei femei mature: Vreau un suflet de razboinic

M-am tot gandit cum sa-mi sublimez existenta, sa o mai usurez un pic de balast. Si prin balast inteleg toate framantarile care ma fac, de obicei, sa fiu mai acra, mai rea, mai nemultumita de propria viata. Nu am 50 de kilograme, nu am avut niciodata in viata de adult si ar trebui sa ma obisnuiesc cu ideea. Nu am casa de vacanta si nu cred ca viitorul apropiat mi-o va oferi. Nu sunt director de companie si nici nu voi fi vreodata. Nu am copii blonzi, masina Volvo, pasaportul acoperit de stampile din tari din Asia sau America de Sud.

Si, totusi, ce am? Cum ma definesc? Cine sunt eu? 

Una dintre colege m-a intrebat, incercand sa propuna o idee de produs, cum ma caracterizez in cateva cuvinte. Si i-am raspuns fara sa clipesc „Sunt mama”. Replica a fost dezarmanta: „Nu poti sa fii numai mama. Esti mai mult de atat.”

Nu, nu sunt. Si am sa ma si explic.

Cel mai bine pe lumea asta ma descurc la a fi mama. Sigur, stiu sa traduc, sa combin culorile hainelor, sa predau literatura sau cursuri de engleza. Dar acestea sunt accesorii existentiale. Ma implinesc doar in masura in care pot sa-mi satisfaca micile orgolii de persoana extrovertita, careia ii place sa traiasca in mijlocul oamenilor si sa aiba lucruri in comun cu acestia.

Dar, at the end of the day, nu la ele ma gandesc. In sufletul meu nu e loc pentru haine de blana, botine cu toc si bilete la concerte. Ma gandesc doar la inimioarele care bat langa mine, la visurile si bucuriile lor. Daca asta nu ma face cool, e OK pentru mine.

Iar titlul cu inima de razboinic este in aceeasi ordine de idei. Viata mi-o construiesc nu pentru ca este valoroasa doar in sine, doar pentru ca eu sunt eu, ci pentru ca ajut la hranirea a ceva mai mare decat mine: viata copiilor mei. Intr-unul dintre filmele amintite, un samurai spune ca o viata dedicata gasirii unui cires in floare nu este una irosita. Ne ducem, asemenea florilor de cires, dar asta nu exclude, ci, dimpotriva, implica perfectiune, fericire.