Copiii nostri: Acum sunt aici, maine pleaca

La sosirea lor, lumea isi schimba polii. Se muleaza pe trupusorul de cateva kilograme care ne cere atentie si care tipa sa-si faca loc in inima noastra. Neajutorarea unui copil este un strigat care ne deschide sufletul spre spatii despre care nu stiam ca exista. Uneori raspundem cu o dragoste stangace, tinand la piept, ingrijind, alintand si protejand aceasta parte noua a noastra care tocmai s-a nascut. Dorit fiind, ne petrecem orele fiecarei zile in jurul acestui bot de viata. Suntem parinti.

Anii trec. Scaunele de masa se transforma in trotinete, scutecele in chilotei cu personaje animate. „In curand” devine „acum”. Varsta scolara devine adolescenta si copiii nostri incep sa se metamorfozeze in straini aproape adulti care abia ne tolereaza prezenta. Tanjim si rezistam. Suferim dupa ele si admiram aceste creaturi care au fost odata parte din noi. Aceste bucati din carnea noastra sunt detinatorii viselor noastre, pentru ca ne dorim pentru ei ceea ce ne doream odata pentru noi.

A, dar copiii nu raman copii si nici nu sunt ca noi. Micutii care ni se urcau in poala si ne atingeau zambetul cu manute bucalate, care ne urmareau la baie si pe care ii duceam la meciuri de fotbal nu mai sunt. Au crescut frumos si au devenit ei insisi. Cu inima in gat tot timpul urmarim cum fac greseli, alegeri proaste, surzi la incercarile noastre blande (sau mai putin blande) de a-i feri de durere si amaraciune.

Asa ca invatam sa le dam drumul. Ne doare dorinta de a proteja si de a-i ghida in continuare, ne ridicam mainile a dezgust sau disperare cand se indeparteaza de noi cu lipsa de respect sau sfidandu-ne. Sau, cum se intampla uneori, copiii par a disparea din orizontul nostru. Acum sunt aici si maine pleaca pe drumuri care le vor opri respiratia sau surprinde inimile.

Iar noi invatam sa ne pastram speranta si sa fim gata de orice surpriza. Pentru ca acesti copii pe care ii iubim pot si mareti pe masura ce se apropie de unicitatea lor de adult. Un copil pe care nu ne mai putem baza poate pleca si ca sa se intoarca re-facut dintr-o aventura pe care nu a impartasit-o cu noi. Se intoarce purtand zambetul pe care-l iubim atata si care arata ca si-a gasit locul in lumea lui.

Copilul care ne-a tinut inima in palma a devenit un om. Trebuie sa-l onoram si sa-l primim in bratele noastre pentru ceea ce este el acum. Dar in inimile amandurora – daca suntem onesti, deschisi si curajosi sa admitem – ramane dragostea puternica cu care copilul isi cheama parintele, indiferent cati ani au trecut intre si peste noi.