Asadar, care sunt cei mai buni parinti pe care-i cunosti? Cei care par a avea o abilitate instinctiva de a spune si de a face lucrurile care vor duce la copii fericiti, increzatori in fortele proprii, echilibrati? Te-ai intrebat vreodata ce-i face pe acesti parinti asa de buni? Acum gandeste-te la cei pe care in sinea ta nu-i consideri niste parintI nemaipomeniti. De ce oare?

Toti parintii excelenti pe care-i stiu au un lucru-cheie in comun. Sunt relaxati. Si toti cei care pica la acest examen sunt stresati. Poate ca nu-i preocupa intrebarea „Sunt oare un bun parinte?“ (poate ar fi bine sa-i preocupe), dar ii streseaza ceva si asta le afecteaza abilitatea de a fi cu adevarat parinti buni.

Cunosc un cuplu de parinti care sunt excesiv de preocupati de curatenie si de ordine. Copiii lor trebuie sa-si scoata pantofii la usa sau intreaga lume se prabuseste. Chiar daca pantofiorii sunt curati. Se infurie ingrozitor daca bietii copii lasa ceva nelalocul lui sau fac vreun pic de dezordine. Copiilor le e imposibil sa se relaxeze si sa se simta bine daca cumva se pateaza de iarba pe pantaloni sau dau din greseala peste sticla de ketchup.

Am un alt prieten care este atat de obsedat de competitie incat copiii lui suporta presiuni uriase pentru a castiga orice joc prietenesc in care sunt angrenati. Si un altul care se framanta exagerat de mult ori de cate ori copilul lui isi juleste genunchii la joaca. Pun pariu ca si tu ai o multime de astfel de exemple printre oamenii pe care-i cunosti.

Parintii cu adevarat buni pe care i-am intalnit, pe de alta parte, se asteapta ca pustii lor sa fie galagiosi, dezordonati, neastamparati, plangaciosi si plini de noroi. Ei se descurca fara probleme. Stiu ca au la dispozitie 18 ani pentru a transforma aceste mici creaturi in adulti respectabili si merg mai departe in ritmul lor. Nicio graba in a-I determina sa se poarte ca niste oameni mari – o sa ajunga si acolo, la momentul potrivit.