Gandurile unei femei mature: Haideti sa salvam fiecare cate un copil

S-a prezentat la o televiziune un caz ingrozitor, al unor oameni cu retard psihic avansat. Va amintiti imaginile de dupa Revolutie, cu acei copii aflati in Orfelinatul de la Siret, imaginile rulate obsesiv de televiziunile straine si folosite si, in momentul de fata, pentru a caracteriza Romania? Acei copii au crescut intre timp si doar cativa dintre ei au reusit sa fie infiati si sa devina oameni. Restul sunt pusi intr-un fel de inchisoare unde mananca de doar 9 lei pe zi. Nu au dinti in gura, sunt violenti, nu au apa calda de zeci de ani, nu au acces la nicio forma de informare, nu sunt vizitati de nimeni.
Pe de o parte, acuz familia care i-a abandonat. De fapt, sunt un pic ipocrita, caci nu stiu, personal, daca as fi avut forta necesara de a fi avut grija de un copil cu handicap. Cert este ca i-au lasat in grija statului care nu face altceva decat sa asteapta sa moara.
Am vorbit odata in parc cu o bunica ce lucra la Centrul de la Fundeni pentru copii cu sindromul Down si cu autism. Mi-a spus ca sunt si parinti instariti care isi viziteaza initial copiii, apoi vin din ce in ce mai rar, pana nu mai apar deloc. Problema este ca sunt foarte multi lasati pe mana infirmierelor care fac totul sa le fie si lor mai usor. Pacientii-prizonieri ai propriei vieti si ai statului roman poarta scutece (caci nimeni nu are vreme si dorinta sa-i invete ceva sau poate sunt, intr-adevar, irecuperabili si nu pot fi invatati nicio abilitate sociala). Li se insceneaza cateva sarbatori pe an si atat. Restul zilelor sunt la fel.
Va imaginati cum este sa traiesti fara nicio asteptare, fara nicio bucurie, fara nicio dorinta de a te ridica din pat, fara nimeni care sa te tina in brate si sa te iubeasca? Cum este ca lumina sa se inchida in fiecare seara, fie ca ti-e frica de intuneric, fie ca ai cosmaruri, fie ca te doare capul si ai vrea un ceai?
Va imaginati cum este sa nu ai nicio carte a ta, nicio perna care sa miroasa numai a tine, niciun zambet care sa fie numai al tau? Cum este sa poti sa-ti creezi amintiri, dar sa nu faci asta, caci ele nu-ti apartin, spunandu-ti-se zilnic ca esti un animal, un dobitoc, un handicapat? 
Imi imaginez ca nu toti copiii orfani din Romania au un grad de handicap atat de mare, incat sa nu judece coerent, incat sa poata intelege ca dupa o bataie a inimii va veni o alta, ca dupa zi vine noapte, ca dupa o lovitura vine durere.
Si atunci cum se face ca inca mai exista zeci, sute, mii astfel de cazuri? Cum se face ca noi restul ne ducem mai departe trairea fara tremur in voce? Cum se face ca nu se darama cerul pe noi?