N-as putea sa lucrez fara sa-mi placa ceea ce fac

Cat de departe de adevar este cineva care gandeste astfel? Putem sa aruncam imediat cu piatra si sa-i strigam sa revina cu picioarele pe pamant? Sau noi suntem cele care am uitat chiar de... noi? Ce ati vrut sa deveniti cand erati mici? Balerine? Actrite? Medici?

Spuneti-mi voi care erau dorintele acelea infocate pe care le rosteati pe negandite ori de cate ori cineva dorea sa stie ce vreti sa deveniti peste 20 de ani. Si culmea, nu erati deloc naive. Stiati asta cu siguranta pentru ca va doreati din inima. Unele dintre noi au tinut cu dintii de acea dorinta. Altele, au luat ulterior decizii care le-au condus pe alte drumuri. Cate dintre noi privesc astazi cu regret la un trecut care ar fi putut sa le apartina?

Chiar daca invat in fiecare zi sa nu ma mai gandesc la un trecut care oricum nu poate fi indreptat, stiu ca lucrurile ar fi aratat cu totul altfel daca as fi devenit regizor de film asa cum imi doream inca de la 10 ani. Si ar fi fost o decizie buna. Cum stiu asta? Prea putine decizii pe care le-am luat mai tarziu, cat inca m-am invartit prin sfera invatamantului, mi-au adus bucuria si multumirea pe care cred ca mi le-ar fi adus liceul si facultatea de arte sau de cinematografie.

Audrey, 32 de ani, Paris. Scrie carti pentru copii. Nu are sef, nici program fix, nici birou. Isi fixeaza singura intalnirile si stabileste cat munceste. Ilustreaza cartile pe care le scrie la un birou de lemn de nuc asezat in living. A facut un stagiu de 6 luni in cadrul unei agentii de publicitate. Asa a ajuns la concluzia ca acel mod de a munci nu era pentru ea. "Nu pot sa lucrez daca nu-mi place ceea ce fac".  Nu este un om naiv, ci un om curajos. Zambeste si adauga: "Am ocazia de a trai din ceea ce imi place sa fac. Dar este optiunea mea de a trai asa. Ma bucur de libertate, dar nu si de siguranta financiara".

Nu lucreaza in fata calculatorului asa cum fac cei mai multi prieteni ai ei. Tocmai de aceea multi dintre ei au impresia ca stilul ei de viata este unul oarecum lenes. Nu o deranjeaza. Stie cat munceste, dar mai stie si ca munca pe care o face este tot timpul cu ea. Este pasiune impletita cu munca. Este combinatia perfecta pe care a ales-o singura pentru ca a avut acest curaj.

Daca e de admirat? Cu siguranta. Si nu conteaza ca traieste in Paris. Cunosc oameni care traiesc aici si fac acelasi lucru. Iar cei din jur ii numesc boemi si naivi. Dar ei zambesc, iar eu le citesc fericirea pe chip. E o fericire nascuta din libertatea de a trai asa cum le place. Putem sa facem si noi asta. Trebuie doar sa avem curajul.