La inceputul vietii, nou-nascutul este dependent de relatia cu cei din jur (mai ales de parinti) pentru a-si putea satisface nevoile primare. Aceasta dependenta psihologica va antrena mai apoi, in timpul copilariei, alte tipuri de dependenta mai subtile si uneori mai constrangatoare: dependentele relationale si mai ales cele afective.

Autonomia este o cucerire presarata cu capcane, obstacole si piedici. Nu este usor sa te diferentiezi de persoane dragi si apropiate precum mama si tata. Separarea se va izbi de ceea ce numim represie imaginara. Este ceea ce facem sau nu, daca tacem sau vorbim... ne este teama ca ceilalti nu ne vor mai iubi, ca vom fi respinsi, doar la ideea de a ne exprima pozitia sau punctul de vedere: „ Eu nu sunt mereu cel/cea care credeti voi”, „Credintele mele nu sunt aceleasi cu ale voastre, iar perceptia mea asupra lumii nu este aceeasi cu cea pe care o aveti voi...”, „Eu gandesc altfel, am idei diferite, uneori opuse”.

Multi dintre parinti, uitand ca iubirea paternala este o iubire daruita copilului pentru a-i permite sa ii paraseasca intr-o zi si sa se separe de familie, intretin in mod subtil o relatie infantilizanta pentru copiii lor si alimenteaza astfel dependenta acestora de ei.

Pentru a putea sa-ti parasesti intr-o zi parintii trebuie sa dispui in acelasi timp de suficiente resurse personale, de incredere in sine si de siguranta interioara pentru a putea fi autonom si independent in fata alegerilor pe care le ai de facut in viata. In afara diferentierii, care este un fel de distantare ce iti permite sa iesi dintr-o relatie fuzionala, autonomia presupune afirmarea de sine, sa ai propria ta pozitie si mai ales capacitatea de a-ti asigura nevoile fundamentale prin propriile tale mijloace.

Putem sa invatam foarte devreme cum sa fim autonomi. Este suficient sa te sprijini pe cateva repere simple, mai ales pe o regula de viata pe care fiecare poate sa si-o faca. Precum aceasta: „Nu sunt responsabil de ce mi se intampla ci de ceea ce voi face cu ceea ce mi se intampla.”