A fi recunoscut si iubit asa cum sunt...

Inca de la inceputul vietii simtim acest lucru, in relatia cu parintii nostri si cu persoanele importante din jurul nostru. Surasul radios, privirea calda, vocea mamei sau a tatalui ne confirma faptul ca suntem importanti, iubiti, pretuiti. Mai tarziu alte semnale ne vor confirma acest sentiment.

Dar lucrurile nu se desfasoara intotdeauna asa. Uneori suntem dezamagiti: am fost asteptati ca baiat si suntem fata. Alteori, am fost inlocuiti, inlaturati de un nou-nascut. Sau ne-am nascut in cel mai defavorabil moment din viata unui cuplu, cand, de exemplu, unul dintre parintii nostri voia sa se desparta de celalalt, astfel am devenit o povara, o dificultate pentru ei.

Pe scurt, semnele de recunoastere si de iubire atat de mult dorite nu se manifesta intotdeauna. Iar daca vom avea persoane in jurul nostru sau profesori care nu ne gratifica, riscam sa devenim astfel infometati pentru a umple toate aceste lipsuri. Chiar sa revendicam aceste lipsuri si semnele sau manifestarile care ar putea sa le diminueze.

In astfel de momente apare un paradox care risca sa se concretizeze intr-o neintelegere fara sfarsit: asteptam manifestari de recunoastere exact din partea celor care nu pot sau nu vor sa ni le arate. Astfel, se formeaza un cerc vicios cu atat mai pervers cu cat, chiar daca primim mesaje de atentie si de iubire din partea altor persoane, acestea ne vor parea lipsite de valoare deoarece nu vin din partea celor care ar trebui, dupa parerea noastra, sa ni le transmita.