Castelul de bumbac

Alarma de la mobil imi bazaie, neiertatoare, creierii. Este 5,30 dimineata, lumina cerului abia se deschide peste ape. Oare la ce mi-a trebuit sa iau excursia asta? Mi-e somn de nici nu vad pe unde calc, mai bine raman in camera si dorm pana la 9, dupa care sa iau masa rapid ca sa nu intarzii la intalnirea cu marea. Telefonul zbarnaie si el: este ghida, vrea sa se asigure ca m-am trezit. Sa-i zic ca nu mai merg...? Ora 6,15. Nu prea convins si inca buimac, ma sui in autocar. Daca tot m-am trezit...si, cine stie, poate chiar o sa merite...”ar face bine” sa merite! Poate reusesc totusi sa dorm pe drum. Serpentinele coastei Antaliei, cu padurile de pin pregatite sa navaleasca in albastrul viu al marii, imi cer parca sa le admir si de data asta. Incet, dar sigur, mahmureala trece, diluata in culorile tari ale peisajului. Din Kemer pana la Pamukkale avem de mers aproape 300 de kilometri. Despre Castelul de bumbac nu stiam nimic inainte de prezentarea acestei excursii. Povestea ghidei, cateva poze si faptul ca Pamukkale a fost inclus in Patrimoniul Mondial UNESCO m-au convins sa spun “da”. In fata-dreapta apare, pe o stanca, o statuie impunatoare care pare a strajui intreaga coasta. Trebuie sa fie a lui Ataturk. Ghida rupe tacerea, confirmandu-mi presupunerea. Marea dispare. Peisajul se schimba, lin, in dealuri moi si pustii, acoperite doar de ierburi - unele uscate, altele asteptandu-si canicularul sfarsit - si de arbusti pitici, singurii capabili sa rabde arsita si uscaciunea acestui pustiu ondulat, dat pe vecie soarelui. Intr-un mod straniu, inefabil, peisajul asta imi aduce in minte si ma face sa inteleg, dintr-o data, muzica turceasca traditionala si, mai ales, flautul arabesc. Indispensabila pauza. 20 de minute la un popas cu han si un mic bazar. Mancarea arata bine, artizanatul si el. Primul pret este mare la orice vrei sa cumperi, vanzatoarele nerabdatoare sa ne tocmim. Este singurul lucru aici de care, in doar 3 zile, am ajuns satul pana-n gat. Intampinarea Castelului de bumbac Un alb difuz incepe sa se distinga departe, chinuindu-se sa iasa din albastrul zarii. Treptat prinde forma, devine din ce in ce mai clar, dar, in acelasi timp, cumva neverosimil. Acum are aspectul unor terase de bumbac sau, mai degraba, din zapada inghetata si ondulata, in care incep sa se ghiceasca lacuri de culoarea turcoisului. Arata...altfel. Altfel decat orice mi-a fost dat pana acum sa vad! Seducator si proaspat. Coboram din autocar, iar eu grabesc pasii inspre o priveliste ce pare rupta din legendele cu regine mandre si eroi neinfricati. Amfiteatrul roman Terasele de zapada si turcois au disparut, iar pentru moment imi atrag atentia ruinele unui amfiteatru construit pe colina din dreapta mea. Imi amintesc, ghida ne-a spus: este amfiteatrul roman din orasul antic, Hierapolis. Suntem la peste o mie de metri altitudine si vantul adie placut dinspre munte, dar soarele nu se da batut. Inaintea “cuceririi” amfiteatrului ma opresc sa-mi trag suflul la umbra racoroasa a unui palc de chiparosi inalti. Urc apoi repede spre amfiteatru, vreau sa valorific cat mai bine cele doar 4 ore pe care le avem la dispozitie. Prima data cand vad “pe viu” un amfiteatru antic. Pesemne ca anticii astia nu erau chiar asa de scunzi cum ne-au zis noua profele de istorie, altfel le-ar fi fost tare greu sa urce treptele astea inalte. Chiar si asa, batuta de vreme si pustie, intreaga constructie transmite putere, grandoare, siguranta. Liniste deplina, piatra imbinata maiestrit da o racoare placuta. Parcurile orasului antic Este cred timpul sa ma ridic...cobor si o iau in dreapta, printre ruinele orasului vechi. Ajung in parcul cu alei ingenios taiate, piscine intinse, leandri si palcuri de chiparosi drepti. Plimbandu-ma pe aleile serpuitoare ma astept ca, din clipa in clipa, vreo zeita sa-mi iasa in cale, ispititor, din apa clara a piscinelor. Parcul are si banci, ele se integreaza bine in peisaj. Chiar si un barulet care nu face nota discordanta, de unde pot sa-mi iau sucuri si apa. Terasele Unde s-a ascuns toata lumea?! Doar erau mai multe autocare cand am ajuns...trebuie sa fie la terase. Cobor inspre terase. Peisajul se deschide in treptele sculptate parca de un mester genial, continuand in departare prin vai si dealuri ce contureaza ciudat cerul cu rotunjimile lor ample. Sculptura alba si rece a calcarului cu turturii sai lustruiti, apa ce reflecta inselator cerul, schimbandu-i nuanta si valurind, in adierea vantului, cate un nor care nu se grabeste sa o treaca, iti inunda ochii si, prin ei, iti pun stapanire pe intreaga fiinta. Un cocktail inedit de forme si culori care te arunca rapid intr-o transa stranie, coplesitoare, dar de o luciditate deplina. Ma descalt si eu ca sa intru, sfios, in apa de o puritate pe care nu vreau s-o alterez. Este usor calduta si nu imi ajunge la genunchi. Piatra are si portiuni alunecoase, trebuie sa fiu atent. Un peisaj seducator modelat in calcar de apa izvoarelor termale: Cleopatra nu avea deloc gusturi rele... Piscina Cleopatrei Au mai ramas doar 3 sferturi de ora. Ma grabesc inspre cladirea despre care ni s-a spus ca ascunde piscina Cleopatrei. Intru, lume multa, piscina este deschisa publicului. Muzica moderna nu prea se potriveste acestui loc. O pancarda te atentioneaza ca este indicat sa nu intri in apa daca ai probleme cardiace sau daca esti hipertensiv. Piscina (refacuta, din cate am inteles, exact dupa designul original) este absolut fantastica! Destul de adanca, are mici coloane din piatra care nu ajung la suprafata. Mai are culoare inguste si “tuneluri” unde aproape ca esti nevoit sa inoti pe sub apa. In aceste zone esti “asistat” de franghii, intinse din ratiuni de siguranta. Tot ce-i frumos are si un sfarsit... Nu vreau sa plec de-aici! De ce nu putem sa mai stam?! Sa privesc, totusi, partea buna a lucrurilor: eram pe punctul de a renunta la excursie, un al saselea simt mi-a soptit totusi sa vin... Liviu Deculescu