Gandurile unei femei mature: Sa nu cresteti niciodata

Dar are dreptate. Cu cat trece timpul si cel mare e din ce in ce mai putin dependent de mine, incep sa duc dorul imbratisarilor lui calde. Acelea care ma faceau sa simt ca sunt singura persoana din lumea asta care ii putea aduce lui alinare. Si chiar eram. De cate ori ma chemau de la gradinita ca are febra, ma ducem, il luam in brate si, pana acasa, era deja mai bine. Privirea lui cu ochii mei care imi spune ca nu trebuie sa mai caut nimic altceva in lumea larga, caci l-am gasit pe el si el m-a gasit pe mine.

Uluitoare poveste de dragoste, asa-i? Numai ca acum, la sase ani, nu ma mai strange in brate pe strada, sa nu-l vada prietenii, nu ma mai saruta pe gura, caci nu este igienic, nu mai mananca din aceeasi felie de paine cu mine, caci este scarbos. Bate cu piciorul in pamant cand vrea ceva si abia cand ma vede suparata rau imi cauta iar sanul unde sa se cuibareasca si sa-si gaseasca iertare.

Ma pot inca refugia in inocenta celui mic caruia ii place sa-i fie pupate talpile si buricele degetelelor de la picioare. Care ma pupa pe gura sa-mi dea putere sa-l duc si al doilea kilometru in brate. Care vine noaptea sa ma ia de mana sa ma duca in patul lui, langa „usu doaime” de unde sa-i veghez somnul.

Si ma cuprinde asa o melancolie, de imi dau lacrimile. Va exista viata si dupa perioada asta atat de dulce. Nu ma indoiesc de asta. Dar patima acestor ani se va sublima in altceva si, din nefericire, am descoperit ca-mi place sa nu mai stiu care sunt granitele dintre mine si copiii mei.