A fixa o limita a violentei

Un prieten imi spunea: "timp de ani de zile, prietenii mei, sotia mea, familia mea si copiii mei m-au considerat un barbat impulsiv si violent asa cum eram de altfel. Am avut nevoie de mult timp pentru a intelege faptul ca violenta mea exprima mai ales neputinta mea de a ma face inteles, de a nu reusi sa conving, sa ma fac iubit, o vulnerabilitate in fata respingerii, a singuratatii...”.

Astfel, acel barbat constientiza aceste lucruri datorita unui travaliu si unui demers de explorare personala care i-a permis sa isi schimbe comportamentul. Pana atunci nici o sanctiune, nici o amenintare nu il obligase sa evolueze, dar starea lui de rau se agrava iar acel vid relational se deschidea tot mai mult in fiecare zi in fata lui.

Se intampla uneori ca o intalnire semnificativa si structuranta, confruntarea cu o pozitionare mai clara a cuiva apropiat, evenimente dureroase care te fac sa iti reconsideri reperele, adica un demers terapeutic, sa modifice relatia unui individ cu cei din jur si sa il invite sa se defineasca prin alte mijloace decat agresivitatea, sa foloseasca un alt limbaj decat violenta.

Cei care se confrunta direct sau indirect cu violenta celuilalt ar trebui poate sa inteleaga faptul ca violenta personala constituie intotdeauna un raspuns la o frica sau la o violenta initiala. Astfel, violenta celui din fata lor este de fapt secundara, sau in al treilea plan. Constituie, intr-o anumita masura, o tentativa patetica, necorespunzatoare fara indoiala, dar esentiala (chiar vitala pentru anumite persoane) de a face fata unei violente primare inscrise  in trecutul lor sau in prezent si care este resimtita ca fiind insuportabila.

Bineinteles, nu este vorba despre a justifica acea violenta secundara sau terta, nici de a-i acorda dreptate celuilalt, ci de a incerca sa intelegi punctul omega al unei spirale care pare fara sfarsit in cazul anumitor situatii de violenta repetitiva.