Seful ca despot

Fiecare persoana din birou parea sa-si dea seama ce se intampla, cu exceptia celei care ar fi trebuit sa stie cel mai bine - seful insusi.

Angajatii sai ajunsesera sa se astepte la ceea ce le displacea cel mai mult in privinta lui, adica modul cum se dadea mare. Tonul lui era un fel de bodoganeala continua. Dadea ordine personalului, pornind de la premisa ca acesta este rolul sau si chiar dreptul lui de a face acest lucru.

In rarele situatii cand cineva indraznea sa-l intrebe de ce este asa de suparat, raspunsul lui permanent era un refuz smucit – „Ce dracu vrei sa spui? Nu sunt suparat!”

Candva, la locul de munca, modelul „sefului-despot” era acceptat, daca nu chiar dorit. Generatii de manageri au tipat ca sa poata urca pe scara ierarhica; tacticile lor erau considerate esentiale pentru ca firma sa aiba profit. Astfel de sefi nu aveau niciun fel de scrupule cand venea vorba de a-si „exploata” personalul cat puteau de tare pentru a obtine rezultatele dorite.

Astazi, majoritatea celor talentati nu mai suporta acest lucru. Ei stiu ca aceasta constituie un mediu de lucru stresant si nesanatos. De asemenea stiu ca daca sunt priceputi la ceea ce fac, isi pot gasi un loc de munca mai placut. Actionarii au ajuns de asemenea sa realizeze ca, pe termen lung, un sef-despot nu va contribui prea mult la cresterea valorii actiunilor firmei. Costul recrutarii si pregatirii a nenumarati angajati ajunge pana la urma la o limita.

Si chiar mai mult decat atat, nivelul redus al eticii practicate de un tiran aflat la varf duce la schimbarea productivitatii. Liderii cu adevarat competenti stiu mai bine cum sa procedeze, fara a tipa sau a-si face loc cu coatele ca sa aiba succes.