Am avut o tulburare alimentara si nici nu mi-am dat seama

Ma uram. 

Imi cumparasem o rochie pentru o nunta la care urma sa particip in doua saptamani. Am luat-o pe mine si nu am putut vedea decat umflaturile neatractive impingand materialul. Am dat-o jos si m-am uitat la mine. Unde erau odata numai oase, acum gaseam numai grasime. 

Posibilitatea de a ma ingrasa nu-mi aparuse in luna decembrie cand m-am trezit intr-o friguroasa dimineata pragheza, dupa a 20-a aniversare a casatoriei. Eu si sotul meu am impartit cornuri cu smantana si fructe de padure. Ne-am plimbat pe strazile in serpentine, bucurandu-ne de ocazionalii fulgi de zapada care ni se opreau in par. Cerul s-a intunecat in timp in timp ce exploram castelul tenebros. Ne-am dus apoi si am baut vin, am mancat friptura de porc, de piept de rata, paine multa si buna, varza murata, toate inecate in sos dulce si cremos. Am adaugat in timpul plimbarilor si kielbasa cu usturoi si plina de grasime. In seara aia, am baut multa bere, fara a ma ingrijora ca vor exista consecinte. Am sarbatorit abandonandu-ma complet.

Castig in greutate legitim as zice. Am stat apoi mai multe dimineti la rand in fata oglinzii urmarind zonele care amenintau sa se tranforme in depozite de grasime. Cu cat ma priveam mai mult, cu atat mi se parea ca kilogramele se adunau.

Verificarea minutioasa a propriului trup am inceput-o in clasa a patra. Toti copiii din jurul meu radeau si se jucau. Iar eu, asezata pe un scaun de plastic, m-am uitat spre pulpele mele si m-am simtit pentru prima data rusinata cand am vazut cum se ating. Nu avem doua picioare bete ca celellate fete. Multa vreme dupa aceea am tot masurat distanta dintre puple, pentru a vedea cat de aproape sunt de baiatul visurilor mele.

Am facut cunostinta cu anorexia si bulimia printr-a zecea. Ca doua fete rele, cele doua afectiuni au fost prietenele mele pana cand am lesinat in clasa, am devenit scheletic de slaba si tremuram incontrolabil chiar sub trei pulovere. 

Cand am ajuns la facultate, am slabit atat de mult, incat, daca imi puneam telefonul in pantaloni, riscam sa-mi cada de pe mine. Am inceput sa ma ingras si sa slabesc in cicluri. La un moment dat, cand seful de tura la barul unde ma angajasem m-a certat in fata clientilor, am izbucnit in lacrimi si am luat cunostinta de starea mea. De faptul ca poate nu-mi stiu mintea suficient de bine, ca poate exista o gaura neagra care-mi suge emotiile si le transforma in axietate. Auzisem de tulburari de nutritie, dar credeam ca nu mi se poate intampla mie. Sunt boli care dureaza, iar comportamentul meu nu este deloc arbitrar: am decis sa nu mai beau suc de portocale, pentru ca are prea mult zahar (imi imaginam linguri pline cu zahar care imi sunt turnate pe gat, transformandu-se in pulpe groase). Dar imi pedepseam trupul adesea, supunandu-l unor restrictii uluitoare si dureroase la propriu. 

Acum incerc sa nu ma mai limitez la fel de drastic. Imi amintesc zilnic ca nu mai am 17 ani, ca trupul trebuie sa se schimbe pe masura ce inaintez in varsta. Nu imi pot permite sa stau pe cantar si sa astept greutatea ideala. Trebuie sa muncesc mult pentru asta. Sa mananc ce si cat trebuie, sa imi intaresc musculatura. Trebuie sa existe o relatie cu dublu sens: eu imi hranesc corpul, il mentin fericit si el, la randul lui, imi implineste visurile.